ÎMPREUNĂ SUNTEM MAI PUTERNICI ȘI PUTEM FACE ORICE!

O NOUă ediție a Școlii de vară Lumos Moldova a avut loc la începutul lunii august curent. Și cuvântul NOU i se potrivește acesteia perfect. Este, deoarece aceasta s-a desfășurat într-un format absolut NOU (nici una dintre edițiile anterioare nu a întrunit copii și tineri din diferite țări); a fost organizată în circumstanțe absolut NOI (niciodată până acum nu am fost în situația de a avea la școala de vară copii și / sau tineri refugiați și, deci, nu aveam de unde să știm cât de deschiși și implicați ar fi fost ei pentru activitățile pe care le-am planificat); roluri NOI (pentru prima dată am avut câțiva dintre auto-reprezentanți, foști membri ai Consiliului Consultativ al Tinerilor (CCT) sprijinit de Lumos, în calitate de moderatori / traineri; colegii noștri au „jucat” roluri noi, cum ar fi cel de translator); prietenii NOI (către sfârșitul Școlii copiii au devenit buni prieteni și și-au exprimat dorința pentru noi oportunități de a se întâlni) și multe alte NOUtăți...

De această dată la Școala de vară au participat 18 copii cu vârsta cuprinsă între 12 și 16 ani acești au fost atât copii din Moldova, majoritatea venind din servicii sociale, cum ar fi APP, Casă comunitară, create cu sprijinul Lumos în raioanele Ialoveni și Florești, cât și copii refugiați din Ucraina, inclusiv neacompaniați. Tuturor li s-a oferit ocazia de a se cunoaște unii pe alții, a învăța despre participare, a-și face noi prieteni și... a petrece câteva zile pe malul lacului și / sau a piscinei.

Prima zi s-a dovedit a fi cea mai dificilă pentru toți – și pentru organizatori, și pentru participanți. Probabil din cauza că încă nu ne cunoșteam suficient de bine unii pe alții, dar și deoarece fiecare dintre cei prezenți venise cu așteptări proprii. Și nu neapărat cele ale copiilor coincideau cu cele ale organizatorilor. „Credeam că vin la o tabără, dar aici e... școală”, au spus mai mulți dintre copiii participanți.

Pentru a le demonstra că nu au motive săfie speriați de denumirea „școală”, colegii – Eugenia, consilier în Participarea copiilor și a tinerilor Lumos, și Pavel, auto-reprezentant, fost membru al CCT, – i-au antrenat pe participanți într-o serie de activități și jocuri menite să „spargă gheața”, să afle detalii despre fiecare dintre ei, inclusiv despre adulții (consultanți locali Lumos din Florești și Ialoveni) care au fost alături de ei pe întreaga perioadă a școlii.

În acest fel, către sfârșitul zilei deja cunoșteam numele fiecăruia, vârsta, țara și localitățile de unde vin participanții, precum și careva dintre informațiile specifice despre ei. S-a dovedit că printre aceștia erau trei perechi de frați / surori și o pereche de verișori: unul dintre ei era din Ucraina, iar altul din Moldova.

A doua provocare pe care a trebuit s-o depășim a fost că, practic, nimeni dintre copiii din Moldova nu vorbea rusa și absolut niciunul dintre cei refugiați din Ucraina nu vorbea româna. În aceste condiții, pentru o perioadă de 3 zile, a trebuit să îmbrățișez o nouă meserie – cea de traducător simultan din română în rusă și invers (iar în una din zile, când a fost organizat un interviu on-line al doi copii din Ucraina cu reprezentanți ai oficiului central Lumos din Londra am fost și traducător englez-rus, rus-englez) . Sper că am reușit să fac față acestei provocări, contribuind și în acest mod la facilitarea comunicării între participanții la școală, dar și stabilirea relațiilor de prietenie între ei.

Ziua a doua a fost așteptată de toți cu nerăbdare. Ea a început, ca de obicei, cu o serie de exerciții de înviorare a corpului și minții, după care a început „școala”. Ne-am propus să le oferim participanților informații de bază despre MoJo – mobile journalism (jurnalismul mobil). Am avut și „profesor” pe potrivă – cunoscutul fact-checker Dumitru Stoianov de la Europe Cafe. În cadrul unei sesiuni interactive cu utilizare de materiale video și exerciții practice, tinerii au primit informații de bază despre cum, cu ajutorul uni telefon smart, ar putea deveni și ei reporteri. Au învățat despre structura unui reportaj, despre cum și cu cine ar fi bine de făcut interviuri atunci când ești martor al unui eveniment care poate deveni subiect pentru un reportaj. Într-un moment dat participanții au fost divizați în 4 grupuri și fiecare a primit sarcina de a realiza un reportaj video în stil MoJo, pe care urmau să-l prezinte celorlalți la sfârșitul școlii. Anticipând puțin lucrurile trebuie să menționez că fiecare dintre aceste grupuri s-au isprăvit cu brio cu această sarcină.

Cel mai dificil test, însă, îi aștepta pe tinerii noștri în ziua a treia: divizați în perechi, ei trebuiau să treacă o pistă cu obstacole. Dificultatea era că unul dintre tineri era cu ochii legați și se putea mișca doar urmând direcțiile venite de la partenerul de echipă, care vedea pe unde trebuia să meargă primul. În cazul în care vreunul dintre obstacole era atins, totul începea din nou. Și așa – până echipa ajungea la linia de finiș. În momentul în care toate perechile au încheiat prima parte a exercițiului, s-a trecut la cea de-a doua. De această data membrii echipelor și-au schimbat rolurile – cel „condus” în prima parte a devenit el însăși „conducător”. Totodată a intervenit și o schimbare din partea organizatorilor acestui exercițiu: sala de joc a fost curățată de obstacole, astfel că zona prin care trebuia să fie „conduși” tinerii era absolut pustie. Cu toate acestea, persoanele „cu ochi legați” primeau instrucțiuni de la colegi urmând să ocolească obstacolele inexistente. Maaaare le-a fost mirarea „legaților” când, ajungând la linia de finiș descopereau că „obstacolele” pe care le ocoleau cu dibăcie cu ajutorul colegilor pur și simplu lipseai cu desăvârșire.

„Am fost surprins că nu am atins nici un obstacol, așa că mă gândeam că ceva nu ar fi fost în regulă, dar trebuia să am încredere în colegul meu de echipă la fel cum a avut și el când l-am condus”, a menționat Nycola, un tânăr de 13 ani venit din Kiev. „În final totul a fost despre încredere, despre cât te mult te poți bizui pe colegul, partenerul tău de echipa”, au susținut, practic, în unison ceilalți.

Punctul culminant al zilei, dar și al activității, în general, l-a constituit jocul „Misiune imposibilă”. Nici o școală de vară organizată până acum de Lumos Moldova nu a trecut fără această încercare. Miza jocului constă în a găsi „comoara”, care nu întotdeauna este ceva material, urmând indiciile lăsate de cei care au ascuns-o. de această dată „comoara” și indiciile au fost pregătite de 3 auto-reprezentanți, foști membri ai CCT, sprijinit de Lumos, Pavel, Maria și Olesea. Ei, fiind deja profesioniști în ale acestui joc, și-au pus experiența în practică pentru a-i face pe actualii „studenți” să primească plăcere maximă de la el.